Dan Mircea Cipariu, presedintele sectiei Poezie - Uniunea Scriitorilor din Romania - filiala Bucuresti, a participat la concursul de burse CopyRo (Societatea de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor CopyRo), cu un proiect de roman intitulat "Cum am devenit vegetarian". Juriul CopyRo l-a ales bursier al acestei institutii pe 2011. Cartea acum in lucru porneste de la hotararea scriitorului de a deveni vegetarian incepand cu 13 mai 2010. Astfel, poetul Cipariu va debuta ca romancier in 2012, atunci cand Societatea Vegetarienilor din Romania va edita "Cum am devenit vegetarian". "Romanul va fi gata in decembrie 2011. Am in minte un roman polifonic care sa alterneze vocile naratoare cu un adevarat exercitiu de initiere si purificare. O suma de povesti la persoana I si a III-a despre cazul unei deveniri interioare declansat de punerea in practica a unei diete vegetariene. Fetele identitare ale "carnivorilor" si vegetarienilor vor fi puse sub lupa fictiunii si a reconstituirii unei epoci secularizate. Trimiterile bibliografice la "homo videns" si la "memoria vegetala", intrebarile despre luminile si, mai ales, despre intunericul ce devoreaza Fiinta ca un carnasier de profesie, toate acestea vor construi un roman parabola ce va pune in centrul constructiei sale actul profund al schimbarii de sine", a declarat Dan Mircea Cipariu.

Jumatate din veniturile obtinute din vanzarea romanului "Cum am devenit vegetarian" in tara vor reveni Societatii Vegetarienilor din Romania pentru sustinerea proiectelor acestei asociatii non-guvernamentale, apolitice si non-profit.

De altfel, SVR este editorul acestui roman, pe care intentionam sa il publicam in mai multe tari din intreaga lume, cu sprijinul societatilor vegetariene locale.

Va prezentam acum, in exclusivitate, un scurt fragment din primele pagini scrise de Dan Mircea Cipariu pentru romanul sau "Cum am devenit vegetarian".

Un vegetarian la Bucuresti

„Nu trebuie sa apesi pe butonul „deparaziteaza-ti creierul!” pentru ca risti, in cazul in care il gasesti undeva ascuns printre feroneriile initatice ale Capitalei, feronerii ca un ciorchine de strugure ori ca un spic de grau, risti, asadar, sa declansezi un adevarat vortex natural ce te va aspira inspre trecut si inspre viitor. Pariaza pe 7 si pe 13. Zi norocoasa: miercuri. Te vei casatori o singura data si vei refuza carnea!”

Pe omul cu bilete de papagal il stiu de multa vreme. Prima data il vazusem la „Jos Palaria”, in spatele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul, „la coada calului”, cum ii spun ironic bucurestenii. Pe vremea aceea n-avea mustata si vestimentatia lui de „om cu papagal” era una care nu ma inspira. Pur si simplu, vedeam in el doar un altfel de cersetor al strazii, unul mic si indesat, intr-un costum improvizat dintr-o haina neagra si pantaloni cenusii. Avea doar ceva mai multa inteligenta de a face rost de bani. Tinea ostentativ un papagal intr-o colivie miniaturala. Era o colivie dintr-un plastic ce imita aurul. O colivie ce m-a intrigat foarte tare pentru ca avea dedesubtul usitei, in afara gratiilor, in locul unde erau tinute „biletele”, o cutiuta intr-o forma dreptunghiulara pe care era imprimat neverosimilul „Free Zone”. Imi tot imaginam ce puteau contine acele „bilete” din „Free Zone”. Numere norocoase la loto, cati copii si cate neveste ai putea avea, culoarea viitoarei masini, destinatia unei viitoare calatorii si fel de fel de trucuri dracesti. Pentru mine, magia alba sau neagra, ghicitul in carti, in cafea, in bobi, in argint viu, in globul de cristal, in ciobul de sticla, deschisul Cartii Sfinte, toate sunt dracesti. Pentru ca Dracul stie totul despre trecutul tau, iar numai Dumnezeu cunoaste viitorul. Miza unei lucrari de magie nu e viitorul, ci trecutul! Ca sa fii convins de calitatea magiei ti se aduc drept argumente fara de tagada pagini secrete din trecutul tau. Demonul incepe sa-ti asigure viitorul cu cheia propriului tau trecut. Infatisarea omului cu papagal si lucrarea sa ma opreau tot timpul sa trag „bilete”. De ceva vreme, sa fie aproape doi ani, am vazut ca omul cu papagalul mergea pe strazile din centrul istoric al Bucurestiului, intre Lipscani, Banca Nationala, Teatrul de Comedie si biserica Sf. Dumitru, imbracat intr-un costum à la Charlotte, cu mustata si baston, intr-un frac ce il arata ca pe un greiere de zi si de noapte gata sa-si spuna, pe nerasuflate, cantecul: „Papagalul lui Charlotte / Ştie despre toti si tot”. Chelnerii de la bistroul „La Comedie” imi vandusera pontul: Charlotte lucra pentru imaginea bistroului „La Comedie”. Primise noua lui costumatie si palaria inscriptionata „La Comedie” de la patronii bistroului. Charlotte colinda acum fericit ca putea primi zilnic o halba de bere, o cafea si un snitel din partea celor de „La Comedie” contra strigat cu dictie si intonatie: „Bere, viata, poezie / la bistrou „La Comedie” ori „Toata lumea toata stie / Viata e La Comedie”. Cu vanzarea „biletelor” din „Free zone”, cam 15-20 pe zi a cate 5 lei „biletul”, viata lui Charlotte de Bucuresti se aranjase destul de bine.

De pe 13 mai 2010 am hotarat sa-mi purific trupul si poate ca si sufletul renuntand la carne. Bucurestiul a devenit din acea zi de mai un oras de carne si de sange care ma ispitea si care nu ma lasa sa am grija de omul vegetal pe care il tinusem atata vreme intemnitat in mine insumi. Numai pe strada Vatra Luminoasa, acolo unde locuiesc, sunt trei shaormerii, trei macelarii, trei restaurante cu gratare cu mici si carnati. De la etajul 8 al primului bloc de pe strada Vatra Luminoasa vad cum fumul de gratare trece pe deasupra pietei ce e gard in gard cu Cimitirul Balaneanu si de acolo se pierde tocmai sus, in Calea Lactee. Undeva prin inalt imi inchipui ca e o stea in forma de baston alb, elementul vizual de atentionare pe care toti cei ce trec prin Vatra Luminoasa il remarca. E Steaua Mama Ranitilor, o stea de lapte si de miere, imi place mie sa cred, numai buna pentru cei care au trecut la experienta vegetariana. I-am spus stelei „Mama Ranitilor” dupa renumele castigat in fata oamenilor simpli din popor de Regina Elisabeta, poeta cu nume de Carmen Sylva, cea care, in 1909, a infiintat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” chiar pe strada pe care a botezat-o cu un nume atat de poetic-Vatra Luminoasa.

De cateva luni cutreier Bucurestiul in cautarea unui loc care sa ma linisteasca. La tot pasul dau numai de terase care te ademenesc cu „avem Mici Mari”, iar acum, de cand cu venirea toamnei, cu „must proaspat de struguri si pastrama de oaie”. Intru intr-o terasa de pe Lipscani cu masa de fier, scaune de fier si cu priviri de fier in jurul meu. Ma atrasese mirosul de vanata pe gratar. O pofta de salata de vinete ma aruncase pe o terasa cu oameni care infulecau zeci, sute, mii de mici mari. Ii spun baiatului care serveste din dosul gratarului cu mici si doua vinete ca as vrea o salata de vinete. Baiatul e o matahala cu o camasa alba deschisa pana la ultimul nasture, cu un gat masiv si scurt infasurat de un lant de aur, gros cat degetul lui mic, prevazut cu o burta innegrita de soare. Ai putea crede ca burta lui e o vanata coapta peste care adie aerul obtinut dintr-un carton ce face tiraj peste fumul gratarului.
„-Domne, noi nu vindem decat mici si bere. Nu vezi?”.
Nu raspund. Ma uit cu ochii hulpavi spre cele doua vinete de pe gratar. Baiatul de la mici se dumireste:
„-Astea doua sunt pentru parfum”.
„-Cum pentru parfum?”, intreb naucit de o asa explicatie.
„-Păi, să mai schimbăm şi noi damful ăsta de mici!”.
„-Şi nu faceţi salată de vinete?”.
„-Nu, că ne e ia mult timp. Deci, câţi mici să-ţi pun?”
„-Mulţumesc, niciunul! Sunt vegetarian”
Cuvantul „vegetarian” i-a lasat cu ochii in soare pe baiatul cu lant de aur si pe cei din spatele meu, care asteptau la coada. Difuzorul de mici si bere transmitea o manea: „S-a rupt lantul de iubire / A-nceput a rugini”. Ies din randul de mici si bere si deslusesc cateva voci de fier: „Şi-atunci, ce mama dracului cauti la mici si bere? Perversu’ naibii”, „Homosexualule! Nu mai vrei carne, ai? Vrei vinete? Carnea-n gura nu-ti mai place?”.

Ma apar de vocile si gandirile de fier cu Steaua Mama Ranitilor. Imi simt trupul ca un baston alb, fara energie si calciu, gata de o criza lipotimica. Fac la stanga de pe Lipscani spre bistroul „La Comedie”. Aici voi gasi minunatele paste cu masline, ciuperci si usturoi, nu inainte de a-mi invinge foamea cu cateva felii de vinete si dovlecei trase in tigaie peste care se asaza o ceata densa de parmezan. Stau pe terasa de pe pietonalul strazii. Mi-au revenit puterile. Sunt gata de un ceai verde cu lapte si miere. Il vad pe Charlotte care isi scoate palaria in fata mea. „Sa traiti!”. Dupa experienta de mai de vreme de pe Lipscani, Charlotte mi se pare brusc simpatic. Ii vad pentru prima data ochii. Sunt ca niste taciuni sticlosi prin care trece o lumina blanda de amiaza de septembrie. Ii fac semn cu mana sa se apropie de masa mea. „Vreau si eu un bilet din ala bun”, ii spun omului cu bilete de papagal. „Coco alege viitorul cel mai bun”, isi recomanda Charlotte tovarasul de loterie. Platesc cei 5 lei, iau biletul tras de Coco, il pun in buzunarul de la piept al camasii. E aproape de amurg. Plec spre Vatra Luminoasa, acasa. Steaua Mama Ranitilor ma asteapta, e gata de confesiuni si initieri!

Dan Mircea CIPARIU