Povestea lui Iulian:

Pana in martie, anul trecut, priveam cu mila si cu teama la cei ce nu mancau carne. Mila pentru ca, in capul meu, ei erau niste oameni fara putere, stravezii. Teama pentru ca aproape intotdeauna (poate tot in capul meu) priveau cu dispret spre noi, carnivorii.
Pentru mine era un lucru de neconceput sa treaca o zi fara o bucata de pui sau o sarbatoare fara fripturi intinse. Si n-am fost niciodata adeptul bucatariei traditionale, DAR nu refuzam niciodata un mic si o bere intr-o seara de vara. Si cel mai mult cred ca ma deranja cand vegetarienii incercau sa imi explice avantajele regimului lor si cand incepeau sa imi descrie sutele de retete sau felul in care produsele alea din soia au acelasi gust ca si carnea.
Dar in martie ceva s-a schimbat si o serie de amintiri, unele crude, altele fericite, unele vechi de peste 20 de ani, au explodat, m-au invadat si s-au conectat intre ele, dandu-mi o revelatie pe care regret ca n-am avut-o mai din timp.

• Mielul jupuit, atarnat cu capul in jos si scurs de viata pe care l-am privit in ochi pe la 5-6 anisori.
• Albatrosul Ucis al lui Tudor Gheorghe.
• Porcii injunghiati, parliti si transati pe strazile pe care mergeam la scoala inainte de serbarea de iarna si care lasau dare de sange in zapada si un miros greu in tot cartierul.
• Puiul de vrabie speriat, calcat de o masina la 3 metri in fata mea.
• Mirosul, carcasele atarnate de carlige si maruntaiele din macelaria Gostat din piata Tomis III.
• Felul in care Flash (motanul lui Vic) isi arata afectiunea, frustrarea, spaima si orgoliul.
• Catelul aflat blocat de cateva zile intr-o rapa care ne astepta sa il salvam de la moarte, ridicandu-se cu ultimele puteri ca sa il putem apuca mai usor.
• Veverita din bradul din fata blocului, care iesea seara sa mediteze, privind cerul calare pe o creanga.
• Catelul de la Slanic Moldova care aduna toata mancarea pe care o putea duce in gura pentru a o oferi unui alt catel inchis intr-o curte in varful dealului.
• Felul in care unii oameni, mai apropiati de natura, care poate au inteles ce inseamna Universul, pot comunica la nivel inconstient cu restul animalelor.

Toate amintirile astea au capatat un sens.
Noi, oamenii, suntem niste animale norocoase care chiar au de ales. Ne putem alege destinul, stilul de viata, nutritia si in general valorile, oricand suntem dispusi sa o facem. Unii dintre noi aleg sa ramana cu valorile insuflate de traditii, credinte (in toate sensurile) sau obiceiuri familiale, iar altii incep sa si le schimbe astfel incat sa duca o viata mai impacata.
Putem alege sa ucidem sau sa ocrotim.

Povestea lui Andrei:

Acum aproximativ patru ani, intr-o seara de vara, un prieten mi-a trimis un link catre un videoclip in care niste animale blanoase (nici pana acum nu stiu ce animale sunt) erau luate de membrele posterioare si date cu capul de pamant de cateva ori. Majoritatea nu mureau, doar erau ametite de aceasta procedura. Imediat se trecea la jupuirea lor si se putea observa cum inca se zbat, iar la sfarsit puteai vedea multe animale din acestea jupuite la un loc, unele din ele inca mai miscand. Prietenul meu nu era aproape deloc afectat de toata treaba asta, voind mai degraba sa socheze pe altii. Si a reusit. Nu cred ca am vazut imagini mai socante pana in ziua de astazi.

Daca animalele erau tratate astfel pentru blana lor, nu cumva nici cele din fermele industriale si abatoare nu o duceau mai bine? Am cautat alte reportaje cu camera ascunsa si am fost din nou socat de ce am vazut. Mi-a fost clar ca nu voi participa in continuare la acest adevarat holocaust si am inteles atunci de ce devenise mama mea vegetariana cu putin timp in urma. Ea nu a vazut niciodata astfel de reportaje, dar probabil isi inchipuia (intr-o oarecare masura) ce se intampla. Stiam ca ea e “sentimentala” si consideram ca nu merita sa bag in seama o astfel de atitudine.

Nu am devenit vegetarian imediat, a mai durat vreo 2-3 luni, in care, desigur, am incercat sa mananc cat mai putina carne. La un moment dat m-am hotarat sa renunt definitiv si am cumparat, pentru ultima oara, aproape o jumatate de kg de pui. Din fericire, carnea era si infestata cu ceva. Astfel, in urmatoarele doua saptamani, am avut o toxiinfectie alimentara serioasa. Probabil ca as fi renuntat definitiv si fara aceasta toxiinfectie, dar, pentru orice eventualitate, aceasta intamplare mi-a consolidat si mai ferm hotararea.

Unii vegetarieni spun ca au dobandit o repulsie fata de mirosul de carne. Chiar si dupa acea intamplare, eu nu pot sa spun ca am aceasta repulsie. In schimb, pot sa spun ca mi-e total indiferent acel miros si ca nu exista nici o sansa sa mai mananc vreodata carne intentionat. Zic intentionat deoarece, in acesti patru ani, am mai mancat de doua ori carne datorita unor etichete “mincinioase”, care omiteau faptul ca produsele contineau si carne.

Daca, la un moment dat, omul nu ar fi dobandit limbajul verbal, am fi fost la fel de vulnerabili precum celelalte specii, chiar mai vulnerabili decat multe dintre ele. Puterea pe care ne-o ofera aceasta capacitate poate fi folosita si intr-un sens pozitiv, caci suntem de asemenea singura specie care poate avea grija de celelalte. Ar fi ideal sa nu uitam ca am avut doar noroc si ca ne putem preocupa, cu un efort minim, si de speciile care nu au avut la fel de mult noroc precum noi, dar care ne sunt extrem de asemanatoare.

Povestea Angelei:

Povestea mea este povestea unei gurmande, careia piftia de Craciun, mielul de Paste, aperitivele la nunta, mezelurile si tot ce inseamna mancaruri cu carne erau o mare fericire. Erau momente cand credeam ca cine isi permite sa aiba pe masa in fiecare zi carne este fericit. Pana intr-o zi in care am mers din curiozitate la o diagnosticare pe un aparat de biorezonanta. Atunci s-a produs un clic la creierul meu, ceva care poarta un nume in lumea medicilor psihiatri. Doctorul care se uita la monitorul acelui aparat s-a uitat apoi fix in ochiii mei si mi-a zis: "Aveti exces de radicali liberi si o predispozitie la cancer mamar si ovarian, ar fi mai bine sa nu mai mancati carne, poate doar peste". Din momentul acela nu am mai putut manca carne de nici un fel.

La o saptamana am fost nasa, la o nunta iar petrecerea a fost la un restaurant din Poiana Brasov. A fost un meniu minunat, mancai cu ochii. Eu nu m-am putut atinge de nimic cu carne. Nu am fost nefericita, mai mult mirata, nu-mi venea sa cred si nu stiam cat ma tine. Au trecut 5 ani si stiu ca ma va tine toata viata. As minti daca m-as opri aici lasandu-va sa credeti ca doar privirea doctorului a realizat aceasta schimbare.

Trebuie sa ma intorc cu 2 ani inaintea acestui eveniment. Mama mea a fost diagnosticata cu cancer la san gradul 3. A fost operata la Brasov, a facut chimioterapie la Brasov, la Sibiu a fost radiata, dupa 6 luni s-a operat din nou la Cluj pentru ca prima operatie a fost un fiasco, din nou chimioterapie. Am fost cu ea peste tot iar acum multumesc lui Dumnezeu este bine. Revenind la privirea doctorului, vreau sa va spun ca intr-o fractiune de secunda am retrait toate momentele prin care am trecut alaturi de mama. Am vazut toate fetele doctorilor care ma sfatuiau sa fiu atenta cu mine sa-mi fac controale regulate, pentru ca daca mama face.... Am vazut toate femeile operate de cancer pe care le-am intalnit prin spitale care erau mai mult sau mai putin aproape de sfarsit. Cele tinere cu sansele cele mai mici de a trai. Am vazut pe cei trei copii ai mei care atunci aveau 8 ani-baiatul, 17 si 18,5 ani fetele. Voi ati mai fi putut manca carne?

Este bine sa fii bun, sa fii altruist si sa te gandesti la animalele chinuite. Va admir pe toti care aveti o astfel de motivatie. Eu nu sunt la fel de buna ca voi. Motivatia mea a fost viata mea. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat la timp posibilitatea de a alege sa traiesc. Am 49 de ani si am de gand sa trec de 80, sa imi cresc nepotii de la toti copiii.

Am studiat apoi sa mananc cat mai sanatos, sa iau proteinele din alte alimente, sa compensez lipsa carnii. Timp de 5 ani de zile nu am avut nici o problema de sanatate. De cateva ori am racit putin, dar nu am stat acasa nici o zi. Cei de la servici si cei de acasa au facut gripa cand era sezonul iar eu nu. Anul trecut toti din casa ne-am facut acele analize obligatorii, eu am cerut si am platit in plus o analiza care sa zica daca imi lipsesc proteinele. Mi-au iesit toate perfect. Nu stiu daca are legatura cu mancarea dar mi se zice ca arat mult mai tanara, de obicei cam cu 10 ani mai putin. Asta este cam relativ, dar inainte aveam fata mai galbenicioasa si mi se dadea o varsta egala sau mai mare decat cea pe care o aveam. Ma simt bine, merg destul de des pe munte. Chiar in data de 30 decembrie am coborat din Postavaru in Brasov (pe unde sunt ursii vara, acum hibernau din fericire), pe un traseu de 6 ore prin zapada alaturi de persoane de alta varsta (~35 ani) si am facut fata. Fotografia pe care o atasez este din ianuarie de la Cascada Tamina. Trebuie sa mergeti si voi, este traseu usor de 2 ore dar superb si iarna si vara.

Nu am incercat sa conving pe nimeni sa manance ca mine. Cei din casa au fost educati sa ia singuri decizii si nu avea rost sa incerc.Cei de afara inca ma privesc ca pe o ciudata. Nu m-au interesat acele reactii dar inca ma mai mira privirile, intrebarile, comentariile lor. M-am trezit la un moment dat ca cele doua fete ale mele nu mai mananca nici ele carne, ca am o colega de birou care mananca salate de fructe, legume mai mult ca inainte si mai rar carne. Baiatul meu este pe "contra", dar sper sa se maturizeze si sa aleaga si el sanatatea.

Personal nu vreau sa conving pe nimeni de ceva, cred ca fiecare, cand va fi momentul sa faca o schimbare o va face. Cei care vor citi aceasta poveste inseamna ca sunt deja pe drumul cel bun. Daca va este greu va puteti gandi la lacrimile din ochii mielului cand este sacrificat, la tipatul puiului atarnat de cap, care are gatul pe jumatate taiat si inca viu este oparit, sau ca mine, va puteti gandi la viata voastra. Cat si cum vreti sa traiti si ce bucurii vreti sa va oferiti la 40, la 50, la 60 de ani...

Povestea Petronelei:

Consider ca decizia de a deveni vegetariana a fost cea mai buna decizie din viata mea, pe langa cea de a spune "Da!" cand am fost ceruta in casatorie de sotul meu, caruia ii multumesc ca nu m-a considerat "ciudata" si m-a sprijinit in alegerea mea.

Inca mai pastrez si acum in minte amintiri pe care i-mi doresc sa le uit complet, dar care ma urmaresc mereu, amintiri cu iepurasul meu de care aveam grija-cel mai bun prieten al meu, pe care l-au taiat, sau cu gainile care tipau si se zbateau cu gatul taiat in spatele blocului… ce sa mai zic de mieluseii cu care alergam si ma jucam cand eram mica fara sa stiu ca bunicul o sa-l taie exact pe cel mai drag si el va fi masa mea de Paste.

Cand eram mica mergeam la piata cu mama si o rugam sa-mi cumpere un puiut din ala mic si pufos, era copilul meu… Nu m-am jucat cu papusi, poate nici cu copii, prietenii mei erau toate animalutele.

Norocul meu, daca pot sa spun asa a fost ca am avut ocazia sa cunosc mai multe persoane care sunt vegetariene si am constatat ca nu sunt tocmai "cadavre vii, fara pic de energie" ba din contra aratau si arata foarte bine.

Dar cum sa schimb eu totul cand mami meu zi de zi ma intreba: "face mama o pulpita la fetita?".

Eu de mica am fost un copil cu smasmofilie, lipsa mare de calciu, deficiente respiratorii si alte boli din astea ciudate care m-au facut un copil oarecum fricos si alintat de asta mama a incercat sa ma indoape cu carnita, lapte, oua si bineinteles pastile si injectii.

Am ales sa nu mai mananc carne definitiv dupa ce m-am casatorit cu sotul meu, pur si simplu am avut o revelatie intr-o seara intr-o cada fierbinte cu spuma. Imi doream demult. Am hotarat sa lupt cu mine si cu cei din jur.

Bineinteles ca a doua zi mergand la ai mei m-am izbit de vechea "pulpita" a mamei, si am refuzat-o explicandu-i ca viata mea se va schimba si cu lacrimi in ochii i-am povestit frustrarile mele si dorinta de a ajuta, ca ma simt murdara dupa ce mananc carne, ca nu-mi face placere si nu ma satur mancand-o. Am rugat-o sa ma sprijine si sa ma ajute, la fel si pe socrii mei. Incet incet i-am convins si pe ei sa renunte la carne, nu am reusit definitiv dar tin toate posturile si mananca carne numai in weekend. Ne-am schimbat toti stilul de viata, le-am spus alor mei ca-i iubesc si ca-i vreau cat mai mult alaturi de mine, sanatosi si in putere.

Mai greu a fost cu colegii si prietenii. In perioada aceia unii care-mi erau prieteni imi sunt si acuma, altii din fericire pentru mine nu-mi mai sunt prieteni pentru ca mi-am dat seama ca daca nu ma accepta asa cum sunt eu si ma judeca aiurea, eu nici atat nu trebuie sa-i accept. O prietena mi-a zis o data "Baga fata o sarma in gura ca nu te vede nimeni", de parca eu as putea inchide ochii si sa uit cine sunt si cum sunt.

Eu organizez evenimente si fac meniurile la un hotel important. E ciudat oarecum ca am meseria asta si ca o fac bine, colegii rad de mine ca am tendinta sa pun in meniuri ce-mi place mie, dar am avut ocazia asa sa cunosc oameni ca mine, ca noi. E aiurea cand merg in alte parti la nunti si eu sunt ultima care mananca sau ca ma privesc chelnerii ca pe o ciudata. Sper incet incet sa se schimbe toate astea.

Acum simt ca m-am descoperit pe mine, sunt mai pura trupeste si spiritual, gandesc altfel, zambesc altfel… adorm fara sa ma gandesc cate vieti au fost luate azi ca eu sa am ce manca sau ce purta. Chiar am gasit haine, genti si papuci vegani mai frumosi ca cei din piele.

Sunt hotarata ca viitorii nostri copii sa fie si ei vegetarieni, doar ca sper sa nu o apuce pe cai ciudate si sa manance carne. As suferi enorm sa stiu ca propriul meu copil nu constientizeaza cat de mult rau ar face. La fel as suferi si daca i-as da carne sa manance si ar realiza ca sufera cum am suferit eu cand eram mica, obligata fiind sa mananc din mielul meu cel drag,sau din puiul care l-am hranit jucandu-ma de-a mama si puiul ei-norocul meu ca eram totusi mica si uitam repede.

Sunt mai sanatoasa ca inainte. O doctorita a spus ca daca ar avea mai multi pacienti ca mine ar da faliment si ca ar trebui sa-mi inrameze analizele ca sa-i convinga si pe altii.

Sunt vegetariana si sunt foarte fericita asa !!

Cu drag pentru toti ce gandesc si simt la fel ca mine,

Petronela Ploscaru.